Apelul

Noul sistem procesual penal a fost construit, în ceea ce priveşte jurisdicţia în fond, pe caracterul universal al dublului grad de jurisdiscţie:
– judecata în primă instanţă;
– judecata în apel.

Sistemul dublului grad de jurisdicţie actual oferă oferă participanţilor la judecată beneficiul unei duble evaluări a fondului cauzei, atât a elementelor de fapt, cât şi a elementelor de drept. Această reglementare corespunde normelor europene, care impune existenţa a două grade de jurisdicţie în materie penală.

În contextual noilor reglementări procesuale, sub titulatura de căi ordinare de atac putem desemna o categorie juridică ce are ca subdiviziuni două instituţii: apelul şi contesteţia.

Prin urmare, apelul şi contestaţia împart o singură caracteristică a genului din care fac parte, de căi ordinare de atac. Putem considera apelul ca fiind calea ordinară de atac pentru activitatea prin care se rezolvă fondul cauzei, iar contestaţia ca fiind calea ordinară de atac pentru activitatea prin care se rezolvă, pe cale jurisdicţională, aspect ce nu privesc fondul cauzei.

Pe cale de consecinţă, apelul se judecă în timp ce contestaţia se soluţionează.
În sistemul procesual român actual, apelul este o cale ordinară de atac, de reformare, în care instanţa ierarhic superioară celei care a rezolvat cauza efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor existente deja la dosar, dar şi cu posibilitatea administrării de noi probe.

Apelul constituie o cale ordinară de atac, deoarece, odată exercitat, acesta produce un efect devolutiv complet, adică poate provoca un control complet, atât în fapt cât şi în drept. Apelul este o cale de reformare, deoarece prin exercitarea apelului, o instanţă ierarhic superioară celei care a rezolvat cauza în primă instanţă efectuează un control în fapt şi în drept asupra hotărârii atacate, având dreptul de a schimba sau modifica soluţia adoptată.

Noul Codul de procedură penală determină cu precizie, prin art. 408 alin. (1), obiectul apelului, adica hotărârile ce pot fi atacate cu apel. Acesta prevede că pot fi atacate cu apel sentinţele şi încheierile.

Cu privire la titularii apelului, potrivit art. 409 C.proc.pen., s-a prevazut că pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, interpretul, expertul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Dreptul de a face apel nu poate fi exercitat în mod absolut, de aceea, în vederea folosirii acestei căi de atac, legea a prevăzut un interval de timp determinat în care cei îndrituiţi pot declara apel. Potrivit art. 410 alin. (1) C.proc.pen., termenul general de apel este de 10 zile. Acest termen se aplică procurorului, persoanei vătămate şi părţilor ori de câte ori, pentru o procedură specială, legea nu prevede un termen special şi curge de la momentul comunicării copiei minutei.

Din punct de vedere al posibilităţii declararii apelului, termenul de apel este peremptoriu, în sensul că acesta trebuie exercitat în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege. Neexercitarea dreptului de apel înăuntrul acestui termen atrage, pentru titularul său, decăderea din acest drept şi nulitatea cererii de apel introduse după expirarea termenului. Nerespectarea termenului de declararea a apelului duce la respingerea apelului ca tardiv. Termenul de apel este dilatoriu, întrucât punerea în executare a hotărârii penale poate avea loc numai după expirarea lui, când hotărârea judecătorească rămâne definitivă prin neapelare.

Indiferent că are un caracter general sau special, termenul de apel este un termen procedural care se calculează pe zile libere, iar la calcularea sa nu se socoteşte ziua la care începe să curgă termenul şi nici ziua în care acesta se împlineşte, în condiţiile art. 269 alin. (2) C.proc.pen.

Potrivit art. 412 alin. (1) C.proc.pen., apelul se declară numai în formă scrisă.
In ceea ce priveste efectele apelului, acestea sunt recunoscute expres in art. 416-419 C.p.p.
Efectul suspensiv împiedică punerea în executare a dispoziţiilor hotararii pronunţate în primă instanţă. Acest efect se produce în mod total şi automat, neavând nevoie de o cerere expresă. Premisa esenţială pentru a funcţiona acest effect este ca apelul sa fie declarat în termen. Dacă este tardiv, efectul suspensiv nu se produce.
Efectul devolutiv presupune împuternicirea sau abilitarea instanţei de apel de a proceda la o nouă judecată în fond a cauzei. Prin declararea apelului se transferă la instanţa de apel dreptul de a rejudeca. Din punct de vedere al conţinutului, devoluţiunea pe care o implică apelul este totală, întrucât această cale de atac poate devolua atât elemente de fapt, cât şi de drept. D.p.d.v. al limitelor, acest efect priveşte atât latura penală cât şi cea civilă, sau poate privi doar una dintre laturile procesului penal şi pe unii dintre participanţi.

Se poate observa că sunt anumiţi titulari ai apelului (procurorul şi inculpatul: subiect al ambelor acţiuni) care pot provoca o devoluţiune integrală. În concret însă, apelul fiecăruia dintre aceştia doi poate fi limitat, ei decid care este învestirea pe care o transmit instanţei prin cererea de apel.
In ceea ce priveste efectul neagravant, acesta împiedică instanţa de apel ca admiţând apelul, să creeze o situaţie mai grea pentru cel care l-a declarat. Efectul neagravant are un caracter absolut, deoarece se produce indiferent de contextul judiciar pe care îl determină admiterea apelului. Se produce şi dacă admiţând apelul, instanţa va rejudeca cauza, şi dacă admiţând apelul instanţa trimite cauza spre rejudecare. În cazul acestei activităţi judiciare reluate, prima instanţă nu îi va putea agrava situaţia.

Efectul extensiv operează doar cu privire la părţi care au aceeaşi calitate procesuală. În acest sens, potrivit art. 419 C.p.p. instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care apelul nu se referă, fără a le provoca o situaţie mai grea.