Bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de propritate. In terminologia romana acestea erau denumite prin termenul “res”, folosit si pentru desemnarea lucrurilor in general.

            Romanii aveau notiunea de patrimoniu, dar nu ne-au lasat o definitie a acestuia. Acest concept a cunoscut o anumita evolutie.

            Res in patrimonio si res extra patrimonium (lucruri patrimoniale si lucruri in afara patrimoniului) este diviziunea fundamental a lucrurilor ce ocupa un loc important in Institutele lui Gaius.

            Res in patrimonio, lucrurile susceptibile de a face parte din patrimonial unei personae erau clasificate dupa mai multe criterii: In epoca Legii celor XII Table, distingem intre res mancipi (lucruri mai pretioase: pamant, sclavi, vitele de munca) si nec mancipi (bani sau drepturi de creanta). De asemenea, distingem intre res corporales, bunuri corporale (inclusiv dreptul de proprietate) si res incorporales, bunuri incorporale.

            Alte distinctii facute de romani au fost cele dintre res mobiles si res soli, lucruri mobile si lucruri imobile, genera si species, lucruri de gen si lucruri individual determinate, produse si  fructe, dar si res que pondere numero mensurave constant, lucrurile care, prin natural or, pot fi inlocuite unele cu altele.

            Termenul de posesiune s-a format in cadrul unui process de evolutie, odata cu exploatarea pamanturilor din ager publicus, aflate in stapanirea unor individuali sub denumirea de possessiones. Astfel  aparut o actiune prin care stapanirea pamanturilor de catre patricieni sa capete consesinte juridice, o actiune prin care sa-si apere nestingherit stapanirea, numita interdictul de precario. Posesia consta in doua staride fapt: animus  si corpus. Dintre categoriile de posesiune distingem possessio ad interdicta, possessio iniusta(este vicioasa, viciile asteia putand fi violenta, clandestinitatea si precaritatea), possessio iuris (stapanirea unui drept).

            In literatura juridica, proprietatea apare fie ca drept subiectiv fie ca institutie a dreptului obiectiv. Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaa modul de repartitie a mijloacelor de productie, precum si a produselor. Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes propriu, este definit de normele dreptului de proprietate. Aceste attribute se manifest ape un plan mai larg sau mai restrains, in functie de conditiile istorice concrete. Utilizarea unor termini romani ca ius utendi et abutendi, ius fruendi, ius possidendi, ius disponendi, atat in evul mediu, cat si in societatea moderna, a dat nastere unor intrebari  in legatura cu aplicarea institutiei romane a proprietatii in alte formatiuni sociale.

Ca forme de proprietate, distingem in dreptul clasic intre proprietatea quiritara, proprietatea pretoriana, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina. In legatura cu dobandirea proprietatii, aceasta putea fi dobandita prin ocupatiune, traditiune, accesiune si specificatiune conform dreptului natural si prin mancipatiune, in iure cessio, uzucapiune, adiudicatio si lege. Ocupatiunea, una dintre cele mai vechi forme de dobandire a proprietatii, consta in luarea in stapanire a lucurilor fara stapan, res nullius. Mancipatiunea reprezinta forma originara prin care s-a realizat operatiunea vanzarii.  Uzucapiunea este un mod de doandire a proprietatii asupra lucrurilor mancipi prin indelungata folosinta. In iue cessio reprezenta un mod de dobandire a proprietatii care presupunea organizarea unui proces fictiv, in fata magistratului. Traditiunea era un act de drept al gintilor prin care se realiza transmiterea proprietatii asupra lucrurilor nec mancipi. Specificatiunea, in cazul in care o pesoana confectiona un bun din materialele altuia, se punea problema daca bunul nou confectionat revine proprietarului materialelor sau celui care l-a inventat. Accesiunea era modul de dobandire juridica a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor de catre cel principal.

            Romanii aveau la dispozitie doua actiuni prin care isi puteau apara dreptul de proprietate al bunurilor acestora: actiunea in revendicare si actiunea publiciana.