Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Baza incriminării faptelor este caracterul lor nejustificat și imputabil. Ca definiție legală, infracțiunea este o normă generală cu implicații asupra tuturor dispozițiilor, atât din Codul Penal, cît și din legile speciale.
Există două teorii referitoare la infracțiuni: teoria cauzală a acțiunii, potrivit căreia actul de conduită reprezintă o mișcare voluntară a corpului prin care se produce o modificare a lumii exterioare și teoria finalistă, potrivit căreia conduita nu poate fi privită ca orice factor cauzal, fiindu-i specifică dirijarea conștientă, iar acțiunea este constituită atât din elementele subiective, cât și din cele obiective. Diferența dintre aceste două teorii constă în analiza intenției și culpei în cadrul acțiunii sau al vinovăției.
Prevederea faptei în legea penală: aceasta decurge din legalitatea incriminării, se referă la elementele obiective și subiective, impune existența unui model de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, precum și existența unei fapte concrete și a tipicității.
Noțiunile de infracțiune și faptă prevăzută de legea penală nu sunt identice: o faptă prevăzută de legea penală este infracțiune doar dacă prezintă și trăsături esențiale.
Vinovăția este un element care ține de prevederea faptei în legea penală și presupune atribuirea actului de conduită conștiinței și voinței autorului acestui act. Aceasta reprezintă aspectul subiectiv al conceptului de infracțiune. Referitor la vinovăție, există două teorii: teoria normativă, potrivit căreia vinovăția este un concept normativ și nu o realitate psihologică, exprimând un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept și teoria psihologică, potrivit căreia procesele psihologice aparțin laturii subiective, fiind examinate doar în acest cadru, concepând vinovăția ca formă a relației psihice dintre făptuitor și fapta prevăzută de legea penală.
Pentru a fi infracțiune, fapta trebuie să fie tipică (trăsăturile sale concrete să corespundă modelului abstract descris de norma de incriminare) și să nu fie permisă de ordinea juridică (să fie ilicită, antijuridică).
Pentru ca fapta să atragă răspunderea penală nu este suficient să corespundă regulilor descrise de legiuitor în norma de incriminare și să fie njustificată, ea trebuie să poată fi imputată făptuitorului.
Conținutul infracțiunii – ansamblul caracteristicilor specifice, tipice și esențiale ale obiectului, subiectului, laturii obiective și laturii subiective, arătate în ipoteza normei de incriminare.
Prin descrierea și interzicerea sub sancțiune penală, legiuitorul creează noțiunile diferitelor infracțiuni, prevăzând în fiecare normă incriminatoare toate condițiile pe care le consideră necesare și suficiente pentru apartenența faptei la ilicitul penal.
Conținutul generic al infracțiunii: actul de conduită al unei persoane, valoarea și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, subiecții actului de conduită, locul și timpul săvârșirii infracțiunii.
Conținutul juridic al infracțiunii este alcătuit din totalitatea condițiilor cerute de norma incriminatoare pentru existența unei anumite infracțiuni.
Conținutul constitutiv al infracțiunii reprezintă totalitatea condițiilor referitoare la actul de conduită cerute de norma incriminatoare pentru existența unei anumite infracțiuni.
După variantele de incriminare, se poate face distincție între conținuturi de bază, conținuturi agravate și conținuturi atenuate, iar după formele infracțiunii se poate face distincție între conținuturi tipice și conținuturi atipice.
Ca și conținut constitutiv al infracțiunii, aceasta cuprinde o latură obiectivă (element material, urmare imediată, legătură de cauzalitate) și o latură subiectivă (vinovăția, mobilul, scopul).
LEAVE A REPLY