Conform art. 1777 C.civ, locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilate părți, numită locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț denumit chirie. În cazul bunurilor mobile și imobile se numește închiriere, iar în cazul bunurilor agricole se numește arendare. Locațiunea creează un drept de creanță la folosința lucrului și nu un drept real de folosință.
Contractul de locațiune este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesivă și creator de raporturi obligaționale.
Conform art. 1783 C. civ. locațiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 ani. În cazul în care părțile stabilesc un termen mai lung de 49 ani, se va reduce de drept la acest număr.
Conform art. 715 alin (1) C. civ. nu este necesar ca locatorul să fie proprietarul lucrului dat în locațiune, pentru că și uzufructuarul și locatarul pot închiria lucrul pe care îl dețin cu uzufruct și respectiv locațiune (sublocațiune).
Obiectul contractului de locațiune este bunul închiriat și, respectiv, chiria. Bunul închiriat poate fi un bun mobil sau imobil , corporal sau incorporal, individual determinat, neconsumptibil prin folosință conform destinației sale, existent la data încheierii contractului în viitor. De asemenea, nu pot forma obiectul contractului de locațiune succesiunile nedeschise sau nuda proprietate a unui lucru.
Chiria este prețul pe care locatarul îl plătește în schimbul folosinței lucrului și poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații. Aceasta se determină la momentul încheierii contractului și trebuie să fie reală, sinceră și serioasă.
Obligațiile locatorului:
– să predea locatarului bunul dat în locațiune
– să mențină bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata locațiunii
– să asigure locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii
Obligațiile locatarului:
– să ia în primire bunul dat în locațiune
– să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin contract
– să folosească bunul cu prudență și diligență
– să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locațiune
Conform art. 1805 C. civ., locatarul poate să încheie o sublocațiune, totală sau parțială, ori chiar să cedeze locațiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, sublocațiunea ori cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului.
Contractul de locațiune poate înceta prin: acordul de voință al părților (reziliere convențională), denunțare unilaterală, expirarea termenului, rezilierea contractului pentru neexecutare, imposibilitatea folosirii lucrului, desființarea titlului locatorului și, uneori, prin înstrăinarea între vii a lucrului dat în locațiune. Este de remarcat faptul că locațiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului.
Datorită faptului că acest contract este mutuus consensus, și rezilierea acestuia se face tot mutuus consensus.(acord de voință al părților).
Contractul încheiat pe durată determinată și constatat prin înscris autentic reprezintă titlu executoriu la expirarea termenului.
Potrivit art. 1817 C.civ., atunci când, fără justificare, una dintre părțile contractului de locațiune nu își execută obligațiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia locațiunea, cu daune-interese dacă este cazul, potrivit legii.
LEAVE A REPLY