Potrivit art. 260 C. pen., mărturia mincinoasă reprezintă o infracţiune, încadrată în categoria faptelor penale îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei.
Se sancţionează penal fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Fapta nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.
Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa.
În practica judiciară, îndeosebi a organelor de urmărire penală, se remarcă o conceptie, potrivit căreia, infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi reţinută deoarece ii lipseşte elementul constitutiv atunci când declaraţia mincinoasă nu a fost amintită ca atare în hotărârea judecătorească sau în actele specifice ale procurorului pronuntate în cauza în care s-a dat acea declaraţie.
Deci dacă instanţa de judecată şi-a motivat soluţia fără însă a preciza ceva despre declaraţia dovedită falsă ulterior, autorul mărturiei mincioase nu va răspunde penal pe motiv că declaraţia sa nu a influenţat hotarârea, chiar dacă în cursul procesului penal se dovedeşte că mărtuiria martorului a fost mincinoasă din cauză faptului că instanţa de judecată care a soluţionat litigiul în cadrul căruia a fost dată declaraţia, nu a făcut nici o referire la aceasta.
Personal, consider greşită acestă raţiune deoarece se lasă existenţa ori inexistenţa infracţiunii la “latitudinea” involuntară a instanţei. Nu mi se pare deloc firesc ca o faptă penală să depindă de un element aleatoriu. Astfel se ajunge la concluzia că unii martori pot fi traşi la răspundere iar alţii nu acest lucru depinzând de modul în care işi motivează instanţa hotărârea. Dacă instanţa va da o motivare elaborată cauzei, trecând în revistă şi probele administrate, martorul va răspunde penal; dacă, dimpotrivă, instanţa va alege un stil “economic” de redactare a hotărârii sale, martorul – mai norocos – va fi absolvit de această răspundere în faţa legii penale.
Pe de altă parte este greu de acceptat că pot exista împrejurări care se consemnează în cadrul declaraţiei martorului (ori expertului sau interpretului) dar care nu sunt esentiale cauzei. Importanţa, mai mare sau mai mică, dată de o instanţă de judecată unei declaraţii de martor, menţionând-o sau nu în hotărâre, nu poate constitui decât un aspect de individualizare a sancţiunii, nicidecum un element constitutiv al infracţiunii.
Într-adevar, dacă declaraţia dovedită a fi mincinoasă nu a contat ori a contat foarte puţin pentru instanţă soluţia care se va da în cauză ar trebui să fie aceea de aplicare a art. 181 C. pen. Dacă, dimpotrivă, declaraţia mincinoasă a avut un rol important în cauză, se va putea trece la trimiterea în judecată a inculpatului şi condamnarea sa.
Prima initiativa din tara de a raspunde oamenilor cu probleme juridice prin e-mail GRATUIT ! ! !
Scrieti-ne problema dumneavoastra juridica la avocat@raspunsurijuridice.ro
Va grabiti sa aflati raspunsuri? Apelati-ne la 0766 88 38 75 sau 0766 88 38 23
LEAVE A REPLY