Notiunea de obligatie s-a format ca urmare a unei indelungi evolutii, in procesul de tranzitie de la societatea gentilica la cea politica. Aceasta notiune se regaseste in obiceiurile popoarelor primitive, in raporturile dintre ginti sau in anumite practici religioase sau magice. De asemenea, trebuie sa luam in considerare ideea ca obligatiile isi au izvorul in obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de conditiile materiale proprii de descompunere a oranuirii gentilice.

            O definitie celebra a obligatie a fost atribuita lui Paul:”Obligationum substantia non in eo consistit ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciat, sed ut aliam nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum vel praestandum” (Natura oligatiei nu consta in faptul ca un lucru devine al nostru sau ne este constituita o servitute, ci in faptul ca cineva e constrans in a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a indeplini o prestatiune). Se remarca faptul ca in aceasta definitie apar termenii de dare, facere, prestare.

            Cea de-a doua definitie, data de Iustinian se apropie mai mult de conceptul modern de obligatie: „Obligatio est iuris vinculum quo necessitate astringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura” (Obligatia este o legatura de drept prin care suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatii noastre).

            Ca elemente, rapotul juridic obligational prezinta urmatoarele elemente: creditor, debitor, obiectul si sanctiunea. Obiectul obligatiei consta in dare, facere sau prestare si presupune anumite conditii.

            Obligatiile in dreptul roman se clasifica in: obligatii contractuale, obligatii delictuale, obligatii quasicontractuale si obligatii quasidelictuale.

Obligatiile contractuale izvorasc din contracte, potrivit modului de formare acesrea fiind solemne, sponsio religiosa, insiurandum liberti, sponsio laica, stipulatiunea, dotis dictio, nexum si litteris, sau nesolemne, ca reale(mutuum, fiducia, gajul, comodatul si depozitul),consensuale(vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul) sau nenumite.

Obligatiile delictuale izvorasc din delicte(fapte ilicite).

Oligatiile quasicontractuale izvorasc din quasicontracte, fapte licite cce genereaa efecte similare contractului.

Obligatiile quasidelictuale izvorasc din quasidelicte, fapte ilicite pe care romanii nu le-au incadrat in categoria delictelor din cauza mentalitatii lor conservatoare. Prin urmare, structura lor este identica cu cea a obligatiilor delictuale, dar trebuie luate in considerare, fiind specificate in texte.

Dupa sanctiune, obligatiile sunt civile(sanctioate printr-o actiune) sau naturale  (sanctiunea este exceptiunea).

Din cadrul clasificarii obligatiilor dupa numarul de subiecte, regasim obligatiile cu pluralitate de subiecte, care la randul lor se impart in obligatii conjuncte, obligatii coreale, adstipulatio si adpromissio. In cadrul obligatiilor conjuncte, opereaza principiul divizibilitatii creantelor, pe cand in cadrul obligatiilor coreale oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta. Ultimul tip de obatunci obligatii se regaseste atunci cand, in cazul plualitatii de subiecte, acestea nu se afla pe picior de egalitate. Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor se alatura creditorului principal. Adpromissio est actul prin care un debitor accesor se alatura debitorului principal.

Viciile contractelor romane sunt urmatoarele:  care duc la inexistenta consimtamantului neseriozitatea si eroarea, sau la vicierea sa precum teama (metus) si dolul (dolus).

Modurile voluntare de stingere ale obligatiilor sunt plata (solutio), darea in plata (datio in solutum), novatiunea (inlocuirea unei vechi obligatii cu o obligatie noua), compensatiunea (datoriile si creantele reciproce se scad unele din altele), remiterea de datorie (renutarea creditorului la dreptul sau).

De asemenea, romanii au instituit si transferul de obligatii, prin cesiunea de creanta sau cesiunea de datorie.

Ca si garantii reale, in dreptul roman regasim fiducia, gajul, ipoteca sau  intercesiunea.