Plata reprezintă executarea în natură a unei obligații care are ca obiect o prestație pozitivă, ce poate fi de a da sau a face. Conform art. 1341, cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Orice plată presupune existența unei datorii, inexistența acesteia rezultând în dreptul de a-i fi restituită plata celui în cauză.

            Plata nedatorată poate fi definită astfel: un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul. După modelul denumirii părților din mecanismul general al plății, creditorul se numește solvens, iar debitorul accipiens.

            Pentru nașterea obligației de restituire, există anumite condiții ale plății nedatorate: În doctrina anterioară se punea accentul pe condiția ca cel care plătește să se afle în eroare. După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, se relativizează această condiție, și sunt pune în valoare următoarele: să existe o plată, plata să fie nedatorată și, uneori, să existe o eroare.

            Cu privire la plată, aceasta trebuie să  constea în remiterea unei sume de bani, a unui bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Când la baza plății este o prestație de a face, cum ar fi confecționarea sau repararea unui bun, doctrina anterioară susținea că izvorul acestei obligații este îmbogățirea fără justă cauză și nu plata nedatorată. Astăzi, contrat vechii doctrine, nimic nu îndreptățește o asemenea optică. Când este vorba despre o prestație de a da, este evidentă aplicabilitatea noțiunii de plată nedatorată.

            Uneori restituirea este dificil de avut în vedere și tocmai din această cauză, de cele mai multe ori este preferabilă analiza prestațiilor de a face nedatorate în contextul îmbogățirii fără justă cauză. Singura situație în care nu se poate pune problema restituirii, ci doar aceea a repunerii părților în situația anterioară este cea a prestațiilor de a nu face – caz în care nu se poate pune logic problema restituirii. De asemenea, efectuarea materială a plății trebuie dublată de elementul său intențional. În cazul în care acest element nu există, se poate considera că plata are valoarea unui împrumut sau a unei donații.

            O altă condiție  a plății nedatorate este următoarea: Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Inexistența absolută sau obiectivă a unui temei al plății face ca și plata să fie nedatorată. Plata nedatorată are caracter relativ sau subiectiv atunci când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligației dintre solvens și accipiens sau când obligligația concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestații nu exista între părți, fără a fi exclusă existența unei alte obligații de altă natură. Este de remarcat faptul că executarea obligației naturale nu intră într-o asemenea categorie, dar nici obligațiile prescrise.

            De asemenea, nici executarea înainte de termen a prestației care este obiect al unei obligații cu termen suspensiv de executare nu poate fi inclus în categoria plății nedatorate.

            O altă condiție este reprezentată de relativitatea condiției ca plata să fie făcută din eroare. În acest sens, solvens trebuie să fi făcut plata în credința greșită că este debitor al lui accipiens.

            Ca efect, plata nedatrată naște un raport de obligații între solvens și accipiens, astfel, cel din urmă este obligat să îi restituie lui solvens ceea ce a primit și nu îi este datorat.

            Acțiunea în restituirea plății nedatorate este o acțiune, de regulă, personală și se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani. Termenul prescripției începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască fapta plății nedatorate și persoana obligată șa restituire.

            Acțiunea în repetițiunea plății nedatorate va fi respinsă în situația în care accipiens, fiind creditorul unei alte persoane și primind plata nedatorată de la solvens, a crezut că a primit plata de la sau pentru adevăratul debitor și a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit în orice mod de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței. În acest caz solvens are drept de recurs împotriva adevăratului debitor, care se subrogă în drepturile creditorului.