Probleme juridice în identificarea unor părți ale contractului care realizează prestația caracteristică tipului dat de contract, prin aprecierea cît mai obiectiv posibilă a prestațiilor particulare și convergența lor în formarea unui întreg contractual, determinant pentru atingerea scopului unui astfel de raport juridic. Medoda aprecierii legăturilor convergente dintre noțiunile nozologice de întreg și particular ar fi metoda calificării abstracte.
În temeiul art. 512 Cod civil, care defineşte noţiunea de “raport obligațional”, conform căruia creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face. Prezenta concepție de definire a raportului obligațional corespunde concepției continentale de abordare a reglementării relațiilor economice, definit ca un raport special între persoane, care provine dintr-o varietate de obligații. Norma codificată menționată are un sens mai larg decît binecunoscuta categorie de ”obligație contractuală”, deoarece descrie un complex de drepturi și obligații care decurg dintr-un contract. De aceea, sintagma legală expusă în art. 666 Cod civil, ce dispune: ”contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice” urmează să fie modificată la nivel legislativ, pentru a corespunde exigențelor legale expuse în art. 514 Cod civil, or, ”obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii”, precum și noțiunii elementare a actului juridic civil, expuse în art. 195 Cod civil, care prescrie că ”actul juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile”.
Noțiunea formatoare a actului juridic civil este aplicabilă și contractului civil, la fel ca și regimului raportului obligațional, deoarece sunt categorii juridice, aplicabile relațiilor sociale pe care legea civilă le consideră oportune pentru a fi reglementate. Executarea uneia și aceeași prestaţii poate sta la baza mai multor raporturi de obligații, apărute din diverse contracte civile. Un exemplu elocvent de prezentare a acestei situații juridice ar fi obligațiile pecuniare, care sunt reglementate în funcție de categoria contractului, ce a stat la baza apariției lor: plata remunerației pentru lucrarea/serviciul executată/prestat, plata chiriei, achitatrea prețului pentru marfă sau rambursarea împrumutului. Observăm, că prestațiile de plată, privite ca un caz particular, fără indicarea legăturii lor cu alte prestații, născute de un anumit contract, nu pot determina esența raportului contractual în aspect uniform. Plata făcută în scopul rambursării datoriei trebuie conjugată cu prestația restituției mijloacelor bănești, sau ale altor bunuri generice într-o cantitate identică, cu obligația achitării dobânzilor sau altor plăți aferente datoriei, cu prestația care indică ordinea stingerii datoriei de bază, a dobînzilor sau a altor plăți aferente datorate. Schimbarea obiectului rambursării, spre exemplu, din bunuri fungibile în mijloace bănești nu poate modifica și esența prestației de rambursare, deoarece nu se produce, în acest caz, o novație a obligațiilor, dar are loc doar o simplă modificare a modului de rambursare.
Raporturile juridice civile reprezintă o noțiune mult mai complexă și diversă, fiind categorisite ca o formulă juridică de exprimare abstractă a legăturii dintre raporturile faptice și forma lor juridică, sau, cu alte cuvinte, reprezintă contemplarea într-o formulă unică a datelor tabloului factologic cu datele ce se conțin în normele de drept. La nivelul legislației civile s-a creat o confuzie vis-à-vis de tratarea noțiunilor de obiect al contractului, obiect al obligației civile și obiect al prestației. Eroarea normativă se produce în art. 207 Cod civil, cînd prin intermediul noțiunii de obligație se conturează obiectul actului juridic, astfel ”obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic”. Revenim la ideea susținută anterior, că obiect al obligației civile este prestația care ”trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri”. Cît privește termenologia operabilă entității contractuale, atunci din economia textelor legale ale art. 666, 670,671 Cod civil, obiect a contractului civil formează la fel prestația, concluzie făcută prin metoda pasului invers, căci ”este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă”.
Tabloul legislativ desemnează prestația în calitate de obiect a contractului, cît și obiect al obligației civile. Această abordare confuză a echivalenței dintre obiectul contractului și obiectul obligației civile este reflectată în literatura juridică, iar concluziile despre operațiunea juridică în calitate de obiect a contractului și prestația la care debitorul este îndatorat – obiect al obligației civile, le împărtășim. Regulile aplicabile obiectului contractului și cele aplicabile obiectului obligației nu trebuie confundate, deoarece există operații juridice interzise și prestații licite, și invers, operații juridice valabile și prestații prohibite de lege[6]. Analiza obiectului contractului, făcută prin prisma prestațiilor la care este îndreptățit creditorul și îndatorat debitorul, are dreptul la viață, deoarece, în ultimă instanță, caracteristicile prestațiilor sunt determinate de însăși părțile contractului prin acordul lor de voință. Totalitatea prestațiilor ce reies dintr-un raport contractual pot determina în ce măsură un contract este valabil, adică în ce măsură echilibrul prestațiilor determină validitatea contractului.
LEAVE A REPLY