Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglmenteaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la mostenire si la valorificarea drepturilor de creanta.
Romanii, avand un caracter profund conservator, au incercat sa pastreze aparenta dreptului ca fiind neschimbat, valorificand in gradul cel mai inalt procedurile civile romane, ca instrumente de reaizare a normelo dreptului privat.
In evolutia procedurilor civile romane au fost cunoscute trei sisteme procedurale: procedura legisactiunilor, corespunzatoare epocii vechi, procedura formulara, corespunzatoare epocii clasice si procedura extraordinara, corespunzatoare epocii postclasice.
Primele doua sisteme procedurale au ca asemanare diviziunea procesului in doua faze: faza in iure(in fata magsitratului) si faza in iudicio (in fata judecatorului). In cadrul acestora, magistratul stabilea despre ce este vorba in proces: “de quo re agitur”. Faza a doua a procesului se petrecea in fata judecatorului, o persoana particulara, aleasa de catre parti, care conduce debaterea contradictorie, asculta pledoaria avocatilor, aprecia probele si pronunta sentinta.
Astfel, in epoca postclasica a fost introdusa procedura extraordinara, caracterizata prin disparitia diviarii procesului in doua faze, dezbaterile fiind conduse de o persoana, de la inceput la sfarsit.
Termenul de legisactiune ne arata ca orice actiune, ca mijloc de valorificare a dreptului subiectiv, se intemeiaza pe lege. Drepturile subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia dintre cele 5 procedee recunoscute de lege: sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio si pignoris capio. Primele trei procedee erau de judecata, iar ultimele doua erau de executare. Legisactiunile sunt definite prin caracterele sale, caracterul judiciar (partile foloseau termini solemni si se prezentau in fata magistratului), caracterul legal (acestea erau pevazute in legi) si caracterul formalist (partile si magistratul preciau formule si termeni care trebuiau respectati cu strictete).
In cadrul desfasurarii procesului in sistemul procedurii legisactiunilor, ca si in procedura formulara, procesul se divizeaza in doua faze: in iure si in iudicio. Citarea paratului se facea prin utilizarea unuia din cele trei procedee: in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar si condictio. In fata magistratului, reclamantul arata care sunt pretentiile sale utilizand anumiti termini solemni. Magistratul putea sa recunoasca acele pretentii, sa le nege, sau sa nu se apere in mod corespunzator. In cadrul procedurii legisactiunilor, activitatea pretorului, principalul magistrat judiciar, se rezuma la observarea folosirii de catre parti a formulelor legisactiunii. Dintre procedeele de solutionare a litigiilor pe cale administrativa, regasim stipulationes praetoriae, missio in possiessionem, interdicta si restitutio in integrum.
Ultimul act in iure era litis contestatio(luarea de martori), apoi se trecea la cea de-a doua faza a procesului, faza in iudicio. Partile puteau recurge la serviciile unui avocat, numit patronus causarum. In cea de-a doua faza a procesului, acesta avea un caracter consensual, judecatorul pronuntandu-se dupa propriile sale convingeri.
Introducerea procedurii formulare a fost dictate de necesitatea adoptarii vechilor dispozitii ale dreptului roman la exigentele vietii sociale si economice de la sfarsitul republicii. Procedura formulara se caracterizeaza prin disparitia formalismului din cadrul procedurii legisactiunilor, dar tot pentru cetatenii romani si pentru a grabi activitatea economica in favoarea clasei dominante. Aceasta procedura a fost introdusa prin Legea Aebutia, intre anii 149 si 126 i.Hr. Astfel, pentru valorificarea fiecarui drept subiectiv era reglementata cate o formula, pe care pretorul o complete cu datele cazului. Formula cuprindea patru parti principale: intentio, demonstratio, adiudicatio, condemnatio.
In cadrul fazei in iure din procedura formulara, s-au introdus unele inovatii cu privire la citare, precum si cu privire la activitatea partilor si a pretorului. In cadrul fazei in iudicio, multe elemente din procedura legisactiunilor s-au pastrat, fiind mai atenuate in aceasta faza. Cu privire la actiuni, sensul originar al notiunii de actiune s-a schimbat. In procedura formulara, actiunea este cererea adresata magistratului de a i se elibera o formula. Dintre aceste actiuni distingem actiuni in rem si actiuni in pesonam, actiuni civile si actiuni honoraria, formula cu transpozitiune, actiuni directe si actiuni utile, actiuni penale si actiuni persecutorii, actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta, precum si actiuni arbitrarii.
In sistemul procedurii extraordinare procesul era condus de la inceput pana la sfarsit de catre magistratul judecator. Diviziunea procesului in doua faze dispare, de unde si denumirea de “extra ordinem”. In cadrul acestei proceduri, magistratul este si judecator. De asemenea, e remarca disparitia formulei totodata din cadrul acesteia.
LEAVE A REPLY