In literatura de specialitate s-a sustinut ca exceptiile de la principiile relativitatii efectelor contractului sunt de doua feluri: aparente si reale. Exemplul clasic de exceptie aparenta de la principiile relativitatii efectelor contractului este promisiunea faptei altuia sau conventia de porte-fort.
Potrivit pricipiului relativitatii efectelor contractului, in principiu, nimeni nu poate contracta fata de alte persoane fara sa-si exprime propriul sau consimtamant. Mai mult, orice contract sau clauza dintr-un contract prin care s-ar incalca acest principiu nu poate produce nici un efect. Prin urmare, dintr-un contract nu vor putea rezulta obligatii pentru alte persoane decat cele implicate in contract in calitate de parti, cu exceptia cazurilor expres si limitativ prevazute de lege.
Promisiunea faptei altuia sau conventia de porte-fort este reglementata in cadrul art. 1283 C. Civ. si poate fi definita ca fiind un contract sau o clauza dintr-un contract prin care o persoana, denumita debitor sau promitent, se obliga fata de creditor, sa obtina consimtamantul unei terte persoane de a incheia un contract sau de ratifica un contract gata incheiat. Obiectul obligatiei promitentului este prestatia de a face.
Conventia de porte-fort poate imbraca doua forme: una principala si una accesorie.
Promisiunea faptei altuia este principala atunci cand între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în prestaţia debitorului de a-1 determina pe un terţ să-şi dea consimţământul la încheierea unui contract cu creditorul. Prin urmare, scopul care uneşte cele două părţi este obţinerea angajamentului terţului.
Promisiunea faptei altuia este accesorie atunci cand consta intr-o clauza inserata in contract si prin care debitorul se obliga sa obtina consimtamantul unei tert.
In ceea ce priveste conditiile de fond ale promisiunii faptei, aceasta fiind un veritabil contract, trebuie sa indeplineasca toate conditiile generale de validitate ale unui contract, conditii ce sunt prevazute expres de art. 1179 C. Civ. In ce priveste insa forma, nu este necesar ca promisiunea sa indeplineasca aceleasi conditii cu actul pe care tertul trebuie sa-l incheie sau sa-l ratifice, chiar daca legea cere forma autentica.
Pe langa aceste conditii generale, din art. 1283 alin. (3) C. Civ. reiese si o conditie speciala si anume, promisiunea faptei altuia trebuie sa fie expresa sau cel putin neindoielnica.
De retinut este faptul ca, in temeiul conventiei de porte-fort in sarcina debitorului se naste o obligatie de a face. Sa nu uitam faptul ca, debitorul, la incheierea promisiunii faptei altuia isi asuma obligatia de a obtine consimtamantul unei terte persoane de a incheia sau ratifica un contract gata incheiat ceea ce o face, in acelasi timp, si o obligatie de rezultat.
In acest caz, se poate considera ca debitorul si-a indeplinit obligatia contractuala atunci cand actul promis a fost incheiat sau ratificat. Dupa cum rezulta din 1283 alin. (3) C. Civ, promitentul poate garanta si executarea obligatiilor asumate de catre tert prin contractul incheiat sau ratificat. Se deduce din acest text ca, promitentul va dobandi, in acest caz, calitatea de fideiusor. In ipoteza in care terţul nu execută obligaţiile din contractul încheiat cu creditorul promitentului, acesta din urmă, întocmai ca un fideiusor, este ţinut să răspundă de neexecutare. In general, obligaţia de acoperire a prejudiciului rezultat din neexecutare este, în cazul fideiusiunii, una de plată a unor despăgubiri, aşadar se soluţionează prin echivalent şi nu în natură. In materia promisiunii faptei altuia, promitentul are însă posibilitatea, expres prevăzută de art. 1283 alin. (2) noul Cod Civil, de a asigura executarea obligaţiei terţului fară a se produce astfel vreun prejudiciu creditorului. Această opţiune a sa deschide posibilitatea promitentului de a executa el însuşi obligaţia asumată de terţ sau de a face să fie executată această obligaţie prin intermediul unei alte persoane.
Dimpotriva, in cazul in care promitentul nu garanteaza executarea obligatiilor asumate de catre tert, atunci el nu va raspunde pentru neexecutarea obligatiilor de catre tert.
Este esential de mentionat si faptul ca promisiunea faptei altuia sau conventia de porte-fort nu trebuie confundata cu stipulatia pentru altul. In cazul stipulatiei pentru altul o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită terţ beneficiar. Prin urmare, in cazul stipulatiei pentru altul, promitentul se obliga sa execute in favoarea unui tert o anumita prestatie, in timp ce la promisiunea faptei altuia, promitentul se obliga sa obtina consimtamantul tertului.
Promisiunea faptei altuia trebuie disjunsa si de institutia fideiusiunii. Singura asemanare dintre cele doua institutii este ca, in amble cazuri, o persoana se obliga pentru alta. Diferenta esentiala consta in faptul ca, in cazul conventiei de porte-fort debitorul se obligă doar la a obţine consimţământul altei persoane. Debitorul nu garantează faţă de creditor că terţul îşi va executa obligaţiile asumate prin voinţa sa proprie, spre deosebire de fidejusorul care se obligă, dimpotrivă, faţă de creditor, să garanteze executarea obligaţiei.