Probaţiunea constă în activităţile procesuale şi procedurale prin care organele judicare, părţile şi alte persoane implicate în procesul penal stabilesc, prin mijloacele prevăzute de lege, elemente de fapt necesare pentru constatarea faptelor şi împrejurărilor ce formează obiectul probaţiunii. Sarcina probaţiunii este un al concept important în ceea ce priveşte poziţia participanţilor la proces, faţă de instituţia administrării probelor. De altfel, prin sarcina probaţiunii se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.
Obligaţia administrării probelor într-o cauză penală revine, potrivit art. 65 C.prc.pen, organului de urmărire penală şi iinstanţei de judecată. Înseamnă că organul de urmărire penală şi instanţa, în faza procesualăă în care au competenţă, înfăptuiesc activităti procesuale pentru lămurirea obiectului urmăririi penale sau al judecăţii. Această reglementare confirmă, de altfel, principiul că acela care acuză este obligat să şi probeze, iar în procesul penal procurorul care susţine actul de inculpare trebuie să aibă iniţiativa în a demonstra acest fapt, concretizat în mare parte prin administrarea probelor.
Nu trebuie confundată administrarea probelor ce cade în competenţa organelor judiciare cu propunerea de probe. Părţile nu au obligaţia de a administra probe, însă au posibilitatea de a formula cereri sau propuneri pentru administrarea probelor, solicitări care, potrivit art. 67 alin.(3) C.proc.pen., pot fi admise sau respinde motivat.
Sarcina probaţiunii corespunde realizării unuie dintre principiile fundamentale ale procesuli penal, şi anume cel al rolului activ al organelor judiciare. Prin prisma realizării acestui principiu, sarcina probaţiunii trebuie înţeleasă ca o obligaţie a organelor judiciare de a administra probe atât în acuzare, cât şi în apărare pentru lămurirea tuturor aspectelor unei cauze penale, fie că este vorba de rezolvarea unei probleme ce ţine de fondul cauzei sau de unele de circumstanţiere.
În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Aşadar, pe lângă rolul activ pe care îl au organele judiciare în administrarea probelor, învinuitul sau inculpatul, în cazul în care ia cunoştinţă de existenţa unei probe care susţine învinuirea , are dreptul să formuleze cereri organelor judiciare pentru administrarea unor probe în apărare, entru a demonstra lipsa de temeinicie a probelor de învinuire.
Corelativ obligaţiei organelor judiciare de a administra probe în procesul penal şi pentru realizarea sarcinii probaţiunii, legiuitorul a prevăzut obligaţia persoanelor ce deţin probe sau mijloace de probă dea leprezenta pentru a fi administrate ( art. 65 alin.(2) C.proc.pen). Această obligaţie, instituită pentru persoanele care cunosc existenţa unei probe, de a le aduce la cunosţintă sau de a le înfăţisa organelor judiciare, întregeşte cadrul creat pentru realizarea sarcinii probaţiunii în procesul penal. De altfel, dispoziţiile art. 65 alin.(2) C.proc.pen, sunt amplu detaliate în secţiunea referitoare la ridicarea de obiecte şi înscrisuri ( art. 96- 111 C.proc.pen).
În cazul soluţionării laturii civile însă, aplicaţia principiului administrării probelor în soluţionarea laturii ppenale nu este totală. Având în vedere specificul soluţionării pretenţiilor civile şi probaţiunea acestora, chiar dacă se realizează în procesul penal, este influenţată de principiul disponibilităţii. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, cel care formulează o pretenţie trebuie să o şi dovedească. Pe de altă parte, cei care se împotrivesc acestor pretenţii ( învinutul, inculpatul, parte responsabilă civilmente) trebuie să dovedească susţinerile lor, ceea ce presupune nu numai posibilitatea de a invoca probe în apărare.
Prima initiativa din tara de a raspunde oamenilor cu probleme juridice prin e-mail GRATUIT ! ! !
Scrieti-ne problema dumneavoastra juridica la avocat@raspunsurijuridice.ro
Va grabiti sa aflati raspunsuri? Apelati-ne la 0766 88 38 75 sau 0766 88 38 23
LEAVE A REPLY