TENTATIVA

Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul. Vechea reglementare, Codul penal din 1969 definea tentativa ca fiind punerea în “executare a hotărârii de a săvârși o infracțiune”. În literatura juridică, au avut loc dispute în legătura cu forma de vinovăție cu care este săvârșită tentativa. Părerile erau împărțite în sensul că, unii susțineau că tentativa se săvârșeste numai cu intenție directă, alții susțineau că tentativa este posibilă și în cazul intenției indirecte. Codul penal actual definește tentativa ca “punerea în executare a intenției de a săvârși o infracțiune”, punând capăt acestor controverse. Prin definirea dată tentativei se înțelege că aceasta se poate săvârși atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă.
Exemplul clasic: se trage cu arma în direcția unei persoane, aceasta se ferește și rezultatul nu se produce.
O altă modificare adusă de noul cod penal constă în renunțarea la clasificarea tentativei în tentativă proprie și tentativă improprie, în schimb ea a fost clasificată în tentativă idonee și neidonee. Adică, tentativa pedepsibilă. Tentativa neidonee este reglementată în cod în sensul că nu exista tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. De asemenea, tentativa se mai clasifică și în tentativă perfectă și imperfectă, după gradul de realizare al acțiunii.
Codul penal actual prevede teza incriminării limitate a tentativei în sensul că aceasta se pedepsește când legea prevede în mod expres. Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Aceste limite ale închisorii “de la 10 la 20 de ani” au fost reduse față de vechea reglementare, care prevedea limite ale închisorii mai ridicate.
În cazul tentativei se prevăd două cazuri de impunitate, de nepedepsire și anume: desistarea și împiedicarea producerii rezultatului. Codul prevede că nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poata fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii. Astfel, persoana care de bunăvoie, fără a fi constrânsă de nimeni (atât de fapte omenești cât și de alte fenomene) împiedică producerea rezultatului socialmente periculos nu va fi pedepsită. Trebuie îndeplinită și condiția ca fapta să nu fi fost descoperită. Descoperirea faptei se referă la cunoașterea ei de alte persoane, de autorități, chiar și de persoana vătămată. Spre exemplu, faptuitorul care intră într-o casă în scopul sustragerii unor bijuterii și nu mai săvârșeste fapta pentru că aude un zgomot și crezând ca este proprietarul părăsește casa fără a sustrage nimic, nu reprezintă desistare. Nu se observă sentimentul de regret al făptuitorului, acesta renunță la săvârșirea faptei din teama de a nu fi prins.
Desigur că, în cazul desistării și al producerii rezultatului faptuitorul nu va fi pedepsit pentru fapta, în legătură cu care s-a pus în executare hotărârea infracțională, însă va fi pedepsit pentru actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune. Aceste acte au fost numite în doctrină, acte de executare calificată. Exemplu: făptuitorul lovește victima în cap cu un topor, iar mai apoi o transportă de urgență la spital în scopul de a o salva. În acest caz, făptuitorul nu va fi tras la răspundere pentru tentativă la omor, dar va răspunde pentru lovire sau alte violențe sau vătămre corporală.