La primul nivel de control se propune verificarea existenței faptelor din care se poate genera raportul social, mai apoi se poate recurge la aprecierea raportului dintre situație și decizie pentru verificarea persistenței cauzei juridice. Calificarea juridică a unui contract impune inerent referințe la concepte doctrinare în cazul cînd lipsește reglementarea expresă sau sunt contradicții evidente între textele legale ce se referă la reglementarea aceleiași situații de fapt, precum și la definițiile uniforme legale, operabile pentru situații juridice asemănătoare, precum la practica judiciară, care nu deviază de la principiile legale. O extremă a albiei ipotetice a calificării juridice a unui contract civil poate fi abuzul de drept, despre care în doctrină se consideră că ar fi o modalitate sui generis de răspundere juridică civilă, situîndu-se între răspunderea contractuală și cea delictuală, fără a se confunda cu acestea, … determinată de propriile condiții[2].
La nivelul doi, se constată dacă faptele pot genera raporturi juridice, precum și calitatea juridică ale acestora, adică fapte juridice conforme sau denaturate. În cazul celor conforme judecătorul prin puterea de decizie discreționară stabilește și aplică norma juridică corespunzătoare, iar în cazul faptelor juridice denaturate intervenția judecătorului se poate reduce la anihilarea acestuia, prin aplicarea metodei juridice de protejare a intereselor părților la procesul civil, și anume, constatarea nulității absolute a actelor juridice, dispunerea, după caz, a restituției prestațiilor și obligarea la plata despăgubirilor.
Dominarea de facto a unei părți contractante într-un raport juridic reprezintă un lucrul cert în raporturile economice, dominare bazată pe factori de piață sau factori subiectivi, derivată din statutul economico-juridic al subiectului. Pentru aceste cazuri de inegalitate economică, bazate pe criterii subiective, cît și obiective, precum și în scopul contracarării situațiilor de inegalitate contractuală, legislațiile civile contemporane pregătesc remedii de ordin normativ, care se reduc la reglementarea modului de încheiere a contractelor din sfera dreptului privat[3] în temeiul unui consens. Consensul ar urma să fie definit ca ”voința comună obiectiv perceptibilă a părților, care ar conduce la încheierea unui contract sau un acord privind o obligație reciprocă”. Consensul, însă, nu este voința în sine, dar reprezintă intersectarea unor coordinate a voințelor părților contractante, care vor duce în viitor la crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic prin acțiunile sau inacțiunile lor proprii, fapt ce va cimenta regula consensualismului, conform căreia voința părților de drept rămînînd capabilă să genereze, în majoritatea cazurilor, un contract valid[4]. Contractele valide pot apărea, prin excepție, și în lipsa consensului dintre părți, în cazurile prevăzute de alin. (1) art. 669 Cod civil pentru situațiile de obligare de a contracta și conform prevederilor alin. (2) art. 213 Cod civil. Or, calificarea contractului poate și trebuie făcută prin prisma identificarii statutului obligației contractuale, pentru depășirea problemelor legate de cuantificarea tipurilor de contracte, în special raporturi contractuale mixte sau a celor ce crează tipuri noi de obligații, utilizînd formule simple.
Calificarea unui raport contractual anumit poate fi făcută și prin determinarea valenței juridice a obligației contractuale ce rezultă din contractul realizat. Doctrina dreptului internațional privat[5] a elaborat un șir de pași pentru aprecierea statutului obligației contractuale cu element de extranietate. Succesiunea pașilor ipotetici, rînduiți să definitiveze acest statut, poate fi următoarea:
– Identificarea tipului de contract;
– Verificarea faptului dacă există un raport de obligații;
– Determinarea prestației caracteristice a unui anumit tip de contract;
– Verificarea intensității legăturii unui anumit raport contractual cu sistemul său juridic, definit prin prestația caracteristică;
– Specificarea legii aplicabile;
– Verificarea încă o dată, dacă constatările rezultate din pașii anteriori sunt permise prin lege.
Întreaga prestație realizată de o parte a unui contract este înțeleasă de a fi caracteristică pentru raportul privind obligația contractuală privită ca un întreg, adică un conglomerat de prestații care ar duce la un tip unic de prestație. Legătura comună dintre prestațiile ce formează întregul este determinant și caracteristică pentru tipul dat de contract, consacrat fundamental la nivel de lege. Urmează să identificăm prestația carecteristică a unei din părți, compusă dintr-o prestație din cadrul unui contract sau, implicit, în majoritatea raporturilor contractuale, pe care respectivul tip de contract le poate conține în interiorul său. Legătura reciprocă dintre prestațiile ce formează un conglomerat în cadrul unei obligații contractuale, reprezintă “fondul genetic” al acesteia și stă la baza formării legislative a unui nou tip de contract.
Prestația caracteristică reprezintă un criteriu obiectiv de calificare a contractului, ce-i determină centrul de gravitație sau nucleul, pe motiv că definește raportul contractual prin prisma unor acțiuni ce pot fi evaluate de către părți sau de instanța de judecată la nivel obiectiv. Situație complicată poate apărea în cadrul unui raport de schimb, în care ambele părți realizează prestații de tipuri diferite, deseori incompatibile. Astfel, contractele bilaterale, care prevăd schimbul mărfurilor pe servicii de un preț analogic, nu pot fi raportate la categoria relaţiilor juridice de schimb și calificate ca contracte complexe, față de care urmează a fi aplicate normele alin. (3) art. 667 Cod civil. Construcția juridică a obligației de prestări servicii nu poate fi supusă regimului actelor de dispoziție uno actus, deoarece obligația în cauză este caracterizată prin longevitatea procesului de prestare, fără a fi supusă fragmentării și nu poate fi consumată prin traditio ca și actele de natură juridico-reale.
LEAVE A REPLY