Plângere contravenţională

În materie contravenţională au fost emise o serie de legi, pentru a reglementa cât mai bine acest cadru.

La începutul anilor 2000, a fost emisă Ordonanţa Guvernului nr. 2/12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr. 76/2012, dată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a modificat şi completat, totodată, un întreg pachet de reglementări printre care şi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Potrivit Ordonanţei Nr. 2/12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, legea contravenţională apară valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.

Contravenţia este fapta savarşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, dupa caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judetean ori a Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

Art 31 din ordonanţă instituie un termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, pentru a putea face o plângere împotriva acestuia. Este important de ştiut că plângerile împotriva proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, precum şi orice alte cereri incidente sunt scutite de taxă de timbru, însă dacă plângerea va fi respinsă, petentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.2/2001, arată că instanța competentă să soluționeze plângerea introdusă anterior adoptării Legii nr.2/2013, formulată împotriva procesului verbal de contravenție, prin care s-a reținut săvârșirea faptei sancționată de dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, este judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, având în vedere caracterul absolut al competenţei teritoriale reglementate în materie contravenţională.

            Dispozițiile art. III alin. (2) al Legii nr. 2/2013, prin care se introduce o normă de competenţă teritorială derogatorie de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001, se aplică numai proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013, nu şi celor în curs de soluţionare, regula în materia aplicării în timp a normelor de procedură fiind cea înscrisă în art.24 C.proc.civ., coroborat cu art.25 alin.(2) C.proc.civ., în această materie aplicându-se regula, iar nu excepţiile arătate în art. XXIII alin.(1) şi alin.(4) din Legea nr.2/2013.

Plângerea contravenţională trebuie motivată în faţa instanţei căreia îi revine cauza. Pentru ca instanţa să admită plângerea, petentul trebuie săpropună şi să administreze probe care să arate că starea de fapt este alta decât cea reţinută în procesul verbal.

În baza art. 16, alin. 7 din OG 2/2001 dacă contravenientul este prezent la momentul încheierii procesului verbal, agentul constatator este obligat să îi aducă la cunoştinţa dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare, sub sancţiunea nulităţii relative a procesului verbal, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în decizia nr. XXII din 19.03.2007 prin care a soluţionat un recurs în interesul legii. Nulitatea trebuie probată de petent, el trebuie sa facă dovada că prin această modalitate de întocmire a procesului verbal a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.

În alt registru, există o serie de elemente, menţionate expres de lege, ce nu trebuie să lipsească. Acestea sunt menţiunile privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice, denumirea şi sediul acesteia, fapta săvârşită şi data comiterii acesteia sau semnătura agentului constatator. Lipsa acestora atrage nulitatea procesului-verbal, care se poate constata şi din oficiu.